Despre motivatie, prieteni, joburi si… un ponei roz

S-a intamplat acum vreo luna de zile. Ma intorceam de la job cu muzica in urechi – aveam castile telefonului – incercand sa ma relaxez pe drumul spre casa. Azi aveam metrou in program, lasasem masina acasa ca sa mai iau pulsul societatii, ca sa zic asa. Ma tot gandeam la doi colegi de munca ce imi dadeau senzatia ca jobul a cam inceput sa-i stranga, facandu-mi zilele mai enervante. Si tot gandindu-ma la problema, cu muzica mea, printre oameni normali, printre oameni ciudati, cartele de metrou etc., ma intalnesc, total intamplator, pe scari, cu o prietena. Prietena cu care nu ma mai vazusem cam de mult timp. Flash! Hmm… Ce trece timpul cand te iei cu una-alta!
Ea cobora spre peron, in timp ce eu urcam spre iesire. Bine ca nu eram pe scarile rulante ca probabil ne salutam si atat. Fusesem colegi de munca la o firma, acolo ne imprietenisem dupa ce ne tot intalneam in jurul unei cafetiere, apoi in diverse proiecte, intalniri prin oras si cu alti colegi etc.

Acum, cum sunt mai ager de ochi asa, mai ceva ca Hawkeye – personajul Marvel – o vad din timp si ”am grija” sa-mi corectez traiectoria astfel incat sa ma intersectez cu ea, exact ca un kamikaze. Nu, nu am facut BOOM la ”impact”, desi s-a speriat putin, cufundata-n castile ce le avea pe urechi. Ale ei erau mai mari. Na, fiecare dupa posibilitati si gusturi. Si ma refer la casti, nu la urechi. 🙂

Cel mai probabil Ozana, nu eu. 🙂

Ne trezim vorbind unul cu celalalt, cu zambetul pe buze. Ne oprim. Nu intelegeam de ce nu ne auzim. Amandoi inca ne mai ascultam muzica din casti. Eu sigur ascultam muzica, ea… nu sunt sigur ce asculta. In orice caz, nu cred ca asculta ce ascultam eu. 😉 Ne scoatem castile razand si incepem sa ne vorbim ca si cand nu ne mai vazusem de vreo cativa ani, desi mai interactionam pe facebook, ne mai dadeam un Like, un Comm, si ne mai vazusem asa, fugitiv.

– Ce faci, mai? intreb eu, vizibil emotionat, ca Piticul Rusinos din Alba-ca-Zapada.
– Ce sa fac, uite ma duc spre casa, vin de la job.
– Te grabesti? Hai sa mergem aici in apropiere, la terasa aia la care mergeam de obicei, sa mai vorbim – ma lansez eu intr-o invitatie la care nu avea cum sa zica nu.
– Nu, nu am treaba. Chiar mi-ar placea sa ma vorbim…

Ca o paranteza si apropo de prietena mea, Ozana, cu casti mai mari decat ale mele, tin sa precizez doua lucruri. Unu: chiar asa o cheama si-n viata reala si Doi: este un om exact ca raul lui Creanga: ”frumoasa, curgatoare si limpede ca si cristalul”.

Ne-am gasit un loc la terasa si ne-am amestecat gandurile, ideile, ne-am complimentat, ne-am criticat si am ras amintindu-ne de tot felul de situatii din trecut. Am trecut si peste faptul ca la masa de langa noi se fuma in draci, noi fiind nefumatori. Chiar am avut sorti de izbanda cu respectivii, vorbind chiar personal cu ei si aplanand din start un eventual conflict, stiind-o pe ea cat este de temperamentala.
Din vorba-n vorba am aflat, insa, ca la jobul ei, cam… arde. Cum sa arda? Pai alarme, extictoare, pompieri, Ozana raul curgator?! – incerc si eu niste glume.

Cica, nu ardea in sensul ala, ma linisteste ea, oarecum. Are o problema cu jobul, in sensul ca desi ii place ceea ce face si are colegi minunati, a inceput sa ii lipseasca ”ceva-ul”. Ceva-ul ala de la inceput care o tinea in priza si o facea sa alerge spre job de placere, inca de cand era in pijama de dimineata. Are rezultate frumoase, are un salariu foarte bun, motivant – cum se spune, asa frumos si in anunturile de angajare – dar nu intelege ce se intampla. Sa schimbe jobul nu ar vrea, ca stie si ea d-astea cu schimbatul locului.

Eu nu puteam decat sa-i multumesc – si ei, dar si providentei – ca mi-a scos-o in cale, intelegand ca rezolvarea problemei ei ar putea insemna si un posibil raspuns la problema celor doi colegi, ai mei, de la serviciu. Da, cei care incepeau sa ma calce si pe bataturile ce nu le aveam. Bataturi inchipuite. Asa rau ajunsesem? 🙂

I-am explicat ca o inteleg si ca am avut si eu vreo doua situatii de gen in urma cu ceva ani in urma iar acum am doi colegi care ar avea si ei problema ei. Am inceput sa facem un soi de ”brainstorming” asezonat cu un pahar de suc si o cheesecake foarte bun, pentru ca se stie ca cele doua fac casa buna cu creierul. Sau cel putin asa ne dadea noua senzatia. Probabil ca daca as fi comandat un vin, am fi zbarnait prea tare si cine stie cum se termina mica noastra intalnire.

Am pus-o sa se ridice de la masa si sa facem cativa pasi impreuna, intorcandu-ne apoi la masa. Profitand de muzica ambientala am rugat-o sa-mi acorde si un dans scurt. O simteam incordata si aveam nevoie de ea asa cum o stiam. Ne-am asezat si am continuat discutia. Ne-am decis cumva ca are o problema cu motivatia in momentul de fata. Nimic nu o facea sa mearga mai departe. Oricat ar fi vrut sa isi inchipuie ca acolo undeva in viitorul apropiat o asteapta vestitul ponei roz galopand pe acelasi curcubeu rogvaiv, nu reusea sa se focuseze.

Poneiul Roz

Facea si misto de mine ca avem in minte acelasi ponei roz si ca nu sunt in stare sa-mi schimb poneiul, ca nu stiu ce sa-i dau sa manance! Hmm… am incercat sa-i explic ca fericirea, scopul final sau succesul nu stau chiar in ”ponei”. Nu conteaza ca are trei capete, unul mai roz decat celalalt, sau ca are o singura aripa in loc de doua sau patru. Cel mai probabil, asa cum am mai auzit sau citit – cine mai stie?! – drumul catre acest mirobolant ponei roz, este MOTIVATIA insasi. A, si toata lumea stie ca poneii roz mananca bezele mov, asta ca sa nu-i raman dator Ozanei.

– Ospatar, adu te rog un ponei roz!, ma trezesc vorbind la masa. Nu, nu roze! Roz! Ca avem o problema aici…

Bineinteles ca ospatarul nu a venit cu niciun ponei roz. Si nu pentru ca nu ar fi avut, ci pentru ca nu reusea sa-l prinda! Dar asta nu l-a facut sa dea inapoi, ci sa vrea cu tot dinadinsul sa ni-l aduca. Nici macar nu era jenat de situatie. Nu conta ca poneiul era chiar usor de prins, cel putin teoretic, efortul de a-l prinde devenise scopul lui.

– Uite, vezi? ii spun Ozanei – el stie de ponei, il vede, si vrea sa ajunga la el, doar si cat sa-l atinga putin.
– Da, ai dreptate, Marius. Il vad. Desi pare ca bati campii, imi dau seama ca nu esti pe craca ta – adauga Ozana razand – ci esti pe acel curcubeu rogvaiv.
– Probabil. Dar, nu sunt poneiul tau! Poneiul tau este altul. Cauta drumul spre el.

M-am despartit de Ozana, mai tarziu in acea seara, asa cum ne stiam, prieteni si cu castile pe urechi. Am convenit sa ne mai intalnim sa mai vorbim, caci vorba ceea ”cu un singur ponei, nu se face primavara”. 🙂 Poate ca am sa-i invit si pe cei doi colegi de munca s-o scoatem la capat, cine stie?

Demotivarea la job, vine peste tine cand nici nu te astepti, nu o simti, nici nu stii ce e! Te loveste de nu te vezi, ca sa zic asa. Tu crezi ca toata starea, ti se trage fie de la cafea, fie de la colega cu exagerat simt estetic, fie de la… vreme, inevitabil. Priveste-n tine, intreaba-te si raspunde-ti. Altfel, noi (MindCode) te putem ajuta mai mult decat crezi, sa-ti gasesti drumul spre… ponei. 🙂
     TU CUM REUSESTI SA TE (RE)MOTIVEZI?

foto: pixabay.com