Ma deplasam zilele acestea prin orasul acoperit de nameti, pe jos, lasand masina acasa pentru ca, asa cum stim, nu sunt locuri de parcare. Mai ales cand cantitatile de zapada depasesc normalul, iar autoritatile se fac frate cu… anormalul. 🙂
Asa se face ca, mergand mai mult taras prin zapada de pe trotuare, pe o micuta si stramta carare ma ciocnesc la un moment dat de o persoana. Ma dezechilibrez, iar caderea imi este inevitabila. In plin picaj mai apuc sa zic un “Scuzati-ma!”.
Urmaresc din zapada cum persoana cu care m-am ciocnit se transforma intr-o persoana de sex feminin, dupa haine. De sub caciula si fularul ei gros nu reuseam sa-i disting chipul. Imi intinde mana sa ma ajute, eu o apuc de mana si in momentul imediat urmator, exact ca in filme, ea cade peste mine, impinsa fiind usor de o alta persoana ce se deplasa pe aceeasi stramta carare prin zapada.
Ne apuca un ras isteric pe amandoi. “Acum ce facem, ne batem si cu niste bulgari?” o intreb, sa incep discutia cumva. Iar ea-mi raspunde cu un sec: “Marius?”.
Ii raspund ca da, eu sunt, si o intreb de unde-mi cunoaste numele, incercand din rasputeri sa imi dau seama cine se afla in spatele caciulii pufoase si a fularului ce-i acoperea fata.
“Sanda sunt!” imi zise ea, dandu-si jos fularul. “Sanda, de la firma X! Am lucrat impreuna in urma cu un an!”. O privesc un pic nedumerit, pentru ca mi-o aminteam destul de vag si o vedeam la fel de vag printre firimiturile de zapada ce-mi acoperau fata. Probabil ca vazuse si ea nedumerirea de pe fata mea si, ca sa-mi demonstreze ca ea este Sanda de la firma X, isi da jos si caciuloiul pufos.
Deodata mi-am dat seama peste cine am dat cu adevarat. Era o fosta colega de la firma X, asa cum s-a si recomandat. Lucram impreuna, dar ea era pe un departament cu care nu aveam prea multe legaturi, dar ne mai intalneam la o cafea, la o tigara pe-afara, d-astea…
“Da, chiar tu esti! Nu te-am recunoscut de sub…” rostesc si eu cateva cuvinte, asa mai mult de complezenta. “Acum ca ne-am recunoscut, putem sa ne ridicam din zapada?”, zice Sanda cu un zambet larg ce-mi topise instant zapada de pe fata.
Mi-am dat seama cum timpul se oprise cat am stat unul langa celalalt in zapada. Mi-au parut ore cele doua minute petrecute in omat cu Sanda. Un amestec de amintiri, cu tot felul sentimente si imagini pe care le credeam pierdute.
Se intampla in urma cu vreo doi ani, cand am plecat din firma X si am lasat-o pe Sanda acolo. De atunci nu ne mai vazusem, nu ne mai vorbisem. Nici macar pe Facebook. Ciudat sentiment! Stii momentele acelea din viata cand te intelegi destul de bine cu cineva, sunteti compatibili in toate, dar la un moment dat se rupe ceva si nu mai pastrati legatura, dar o data ce o reinnozi, ca sa zic asa, totul redevine ce a fost, de parca nimic nu se intamplase?!
Asa simteam si acum cu Sanda. Ne-am adunat de pe jos, ne-am scuturat si ne-am invitat reciproc la o cafenea din zona. Pentru astfel de prieteni se gaseste mereu timp, asa ca puteam da lejer vina pe vremea de afara in caz ca voi intarzia la job, nu?
Printre alte amintiri de care am povestit, am adus in discutie si ce mai facem fiecare cu job-ul. Eu lucram cam pe aceeasi pozitie ca si acum doi ani in firma X, dar la ea lucrurile evoluasera destul de bine. Ciudat de bine, as adauga.
Sanda, in cei doi ani de cand nu mai vorbisem (nu stiu daca a fost vina mea) evoluase foarte mult. Ajunsese acum intr-un punct in care era foarte multumita din punct de vedere al job-ului. “Fericita!” asa cum descria chiar ea. “Fericita cu job-ul?”, o intreb eu asa cautand un rapuns mai complet.
Asa am aflat ca in cei doi ani urmase niste cursuri de dezvoltare personala (iar cursuri de dezvoltare personala?), mai degraba un fel de tips and tricks pe care ea chiar le-a pus in aplicare cu o deosebita maiestrie. Ce a iesit? Pai, imediat cum am plecat eu din firma X, a crescut atat de rapid si de bine incat a ajuns destul de sus, arzand fiecare etapa rapid (etape ce, de obicei, cereau o perioada mai lunga de trecere la o alta). Totul a culminat cu faptul ca ea, acum, avea business-ul ei. Unul micut, dar de suflet si in crestere.
Cu banii pe care ii castigase, reusise sa-si faca business-ul acesta in paralel cu job-ul. Pana si-a dat seama ca de fapt ar fi frumos si intelept sa se ocupe numai de business-ul ei, sa-si dedice timp pentru a-l creste si a-l face sa infloreasca dupa bunul ei plac.
Eu? Eu ramasesem cam la acelasi nivel, dupa cum ma “laudam” si mai sus. Eram robotelul care merge la munca zi de zi, facand acelasi lucru si numarand zilele pana la salariu. Destul de trist si anost, nu? Noroc cu Sanda peste care dadusem prin zapada si care tocmai ce imi luminase calea si-mi largise si poteca de zapada, se pare. 🙂
A ramas sa ne vedem mai des, sa mai vorbim, sa trec pe la magazinul ei cu decoratiuni de tot felul, sa mai bem o cafea, sa mai socializam, sa evoluam, poate, impreuna.
Acum, in incheiere, vin instant si intrebarile mele pentru tine:
Tu, robotico sau robotelule, ce-ti doresti? Unde vrei sa ajungi? Ce faci ca sa fie altfel? Nu e de ajuns doar sa citesti texte motivationale, fa ceva in sensul acesta! Eu chiar am facut, din moment ce-ti scriu dintr-un loc in care ma simt extrem de bine si nu mai numar zilele pana la salariu.
Vrei un sfat? Te afli in locul in care poti incepe schimbarea ta in bine. In si mai mult bine!
PS: ma duc sa ma mai plimb prin zapada, cine stie peste cine mai dau?! 🙂
photo credit: pixabay.com